Pentru cei mai tineri, care n-au trăit acei ani, publicăm azi un articol despre cum s-a încercat, după 1989, reconfigurarea teritorială a țării sub acoperirea „tranziției democratice”. În context, la finele anilor ’80, marile puteri analizau scenarii pentru dezmembrarea României, după modelul aplicat ulterior în Iugoslavia și Cehoslovacia. Despre cum a fost evitată tragedia națională, ce rol au avut Moscova, Kievul și Bucureștiul — și de ce Tratatul cu Ucraina din 1997 rămâne o rană deschisă în istoria postdecembristă, în rândurile ce urmează.
În loc de introducere
La mai bine de trei decenii și jumătate de la căderea comunismului, puțini își mai amintesc cât de fragilă a fost stabilitatea României între 1989 și 1991. Țara se afla atunci într-un joc geopolitic periculos, iar planurile de reorganizare teritorială erau reale, discutate în marile cancelarii europene și în birourile de la Moscova.
„României i-a șuierat glonțul pe la ureche”, spun martori ai epocii. Țara noastră era la un pas de a deveni un nou experiment est-european, după tiparul aplicat ulterior în Cehoslovacia și Iugoslavia.
Moscova și Occidentul: un obiectiv comun, dar cu mize diferite
Documente din perioada post-revoluționară arată că Moscova și alte capitale occidentale nu erau mulțumite doar cu înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu. Ținta era mai amplă: o reconfigurare a României, considerată atunci o piesă dificilă în puzzle-ul geopolitic al Europei de Est.
Pentru a evita o tragedie națională, România a încheiat un tratat de asistență mutuală cu URSS, prin care recunoștea apartenența:
-
Nordului Bucovinei și sudului Basarabiei la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană;
-
Centrului și nordului Basarabiei la Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Președintele Ion Iliescu a semnat proiectul de tratat în forma dorită de Kremlin, dar Parlamentul României l-a respins, într-unul dintre rarele momente de unitate politică post-decembristă.
Tratatul cu Ucraina din 1997 — o rană deschisă
Totuși, în primăvara anului 1997, autoritățile de la Kiev și-au atins obiectivele teritoriale, odată cu semnarea Tratatului de bună vecinătate dintre România și Ucraina.
Prin acel document, România a recunoscut apartenența unor teritorii istorice românești la Ucraina, inclusiv Insula Șerpilor.
„Această recunoaștere reprezintă o crimă istorică pe care apartenența temporară la o alianță militară nu o poate justifica” – notează autorii în cartea-document „Spionii și Loviluția” (Ed. OBIECTIV – Craiova 2014).
Conform textului original, artizanul acestei decizii ar fi fost președintele Emil Constantinescu, care, din înalta funcție de șef al Statului Român, „a reprezentat cu cinste și onoare interesele iudeo-masoneriei mondiale”. În plus, Insula Șerpilor a fost recunoscută ca aparținând Ucrainei prin acest tratat, la insistențele ministrului de Externe de atunci, Adrian Severin, nepotul lui Saul Bruckner (Silviu Brucan).
Astfel, actul a consfințit, de facto, o decizie istorică discutabilă, cu rădăcini în perioada postbelică, când Ana Pauker ar fi cedat Uniunii Sovietice controlul asupra insulei în mod ilegal.
Concluzie
Trei decenii mai târziu, efectele acestor decizii continuă să se resimtă în politica externă a României și în percepția publică asupra relației cu Ucraina.
Planurile de dezmembrare a României au eșuat, însă rănile teritoriale și istorice rămân vii, iar discuțiile despre tratatul din 1997 sunt o lecție despre vulnerabilitatea statelor mici în fața marilor aranjamente geopolitice.
✍️ Redacție: Cronica Politică – Reporter virtual – Andreea A.I.
🕮 Sursa: fragment reprodus, cu ajutorul inteligenței artificiale, din volumul scris de autorii Gabriel I. Năstase și Bogdan A. Păpădie – apărut la Editura „OBIECTIV” Craiova 2014 – „Spionii și Loviluția” (loviluție, termen general ce definește la un loc consacratele „Lovitura de stat” și „Revoluția Română” din decembrie 1989), cu adaptări de limbaj și formatare pentru lizibilitate modernă.
🕮 Foto: cunoaștelumea.ro, moldova.europalibera.org
