Generații întregi săreau din trenul care oprea câteva minute la Ciulnița, ca să-și ia o plăcintă caldă cu brânză de la ghișeul de pe peronul gării.
Celebra plăcintă caldă parcă ne aștepta fie în drum spre mare, fie la întoarcere.
Dar mai ales când navetiștii schimbau dimineața trenurile spre Călărași și Slobozia.
Doctori, ingineri sau te miri ce tineri absolvenți care zi de zi, cu trenul de navetă legau prietenii, se revedeau dimineața, se despărțeau pentru restul zilei și se revedeau obosiți seara, la întoarcerea spre casă.
O zi de iarnă geroasă ce s-a transformat într-o vijelie cu valuri de zăpadă care cădeau fără încetare din cer.
Nimic nu mai circula din cauza troienelor.
Gara Ciulnița devenise în acel moment o oaza de refugiu în acea imensitate albă a Bărăganului.
Iar inima acestui loc în care oamenii se strânseseră pentru a se simți ocrotiți de natura dezlănțuită era un godin care ardea în mijlocul sălii de…
