Ca Secretar al “Uniunii Internaţionale a Studenţilor” am participat la un simpozion european organizat de U.N.E.S.C.O. la Napoli în primăvara anului 1975. Cu acel prilej reuşisem să văd de unul singur – strecurându-mă în orele libere dintre şedinţe – mai multe obiective turistice din acel frumos oraş. M-am descurcat destul de bine, chiar dacă limba locală/un dialect italo-dalmat era destul de diferită atât ca lexic, cât şi ca pronunţie de italiana clasică pe care eu o învăţasem ani la rând de la mama mea când eram elev de liceu în oraşul Roman. Oricum, am avut parte de mulţi interlocutori ocazionali foarte simpatici şi binevoitori (ghizi turistici, şoferi de autobuze, vânzători, pietoni, poliţişti ş.a.) datorită cărora am putut valorifica timpul liber avut la dispoziţie în cele trei zile cât a durat simpozionul. Aşadar, pot afirma că am verificat la faţa locului renumitul dicton: “Vedi Napoli, e poi muori!/Să vezi Neapole, apoi…
