Începuturile spionajului se confundă cu cele ale istoriei universale, pe care a însoţit-o permanent atât în ce priveşte evenimentele majore, cât şi în „viaţa de fiecare zi”, astfel încât multe dintre întrebările şi răspunsurile trecutului se împletesc intim cu cele ale prezentului şi, probabil, ale viitorului. Tocmai de aceea, în volumul „Războiul din umbră: Spionajul și fascinația Puterii”, reeditat sub titlul de „Frăția spionilor – Istoria Războiului din umbră” (autor Bogdan A. Păpădie – vezi aici), se arată cum istoria universală a spionajului stârneşte nu numai curiozitatea omului contemporan, ci şi nevoia acestuia de a-şi explica unele dintre nedumeririle şi enigmele, mistificările şi miturile cu care se confruntă, răspunzând necesităţii de a prevedea pericolele şi erorile care ne mai ameninţă.
*
În toată această lume a intrigilor şi culegerii de informaţii, din perioada medievală, puțini cunosc rolul important avut de provinciile istorice româneşti, astfel că, datorită poziţiei lor geo-strategice, Ţările Române1 au fost implicate în acţiuni de spionaj sau au făcut obiectul acestora. Culegerea de informaţii dincolo de graniţele ţării a fost practicată de domnitorii români Basarab I2, Mircea cel Bătrân3, Vlad Ţepeş4, Ştefan cel Mare5, Vasile Lupu6, Şerban Cantacuzino7 şi Constantin Brâncoveanu8, cu toată prudenţa, pentru a nu stârni reacţia Imperiului Otoman9 sau a altor Mari Puteri vecine.
Pe înălţimea Kahlenberg, situată în apropierea Vienei, a fost fixată o inscripţie cu textul: „În amintirea soldaţilor români care, în anul 1683, în timpul asediului Vienei, au contribuit la salvarea oraşului”. Nutrind speranţa de a scăpa de suveranitatea Porţii Otomane, dar neputând interveni direct în lupte, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi cel al Moldovei, Gheorghe Duca10, au ales calea unor iniţiative informative, de spionaj şi chiar a sabotajului (înlocuirea ghiulelelor din tunuri cu paie), acţionând, ca să folosim o terminologie modernă, ca „agenţi dubli”. Astfel, Şerban Cantacuzino a mijlocit circulaţia curierilor imperiali, dar şi a informaţiilor, înştiinţându-i pe austrieci, într-un moment deosebit de critic, că turcii nu mai au resurse să continue asediul.
Stolnicul11 Constantin Cantacuzino (1655-1716) a fost unul dintre cărturarii vremii care s-au implicat în acţiuni informative, devenind conducătorul a ceea ce poate fi considerat primul serviciu secret din Ţările Române. Printre activităţile desfăşurate la „Cancelaria secretă”, pe care a organizat-o la Curtea Veche12, se numărau primirea agenţilor care aduceau informaţii din diferite ţări, redactarea, traducerea, dar şi „deschiderea” corespondenţei secrete. De altfel, stolnicul a conceput şi un „cifru”. Palatul de la Mogoşoaia13 găzduia adesea întâlniri secrete cu trimişi străini, uneori travestiţi, care apoi erau îndrumaţi să plece pe drumuri tainice. O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obţine informaţii de la interlocutori străini fără ca aceştia să-şi dea seama (în termeni de specialitate – „exploatare în orb”), mai ales în cursul unor ospeţe stropite cu vinuri bune.
*
Un alt intelectual de marcă, care a participat la activităţi informative, fiind probabil primul român care a acţionat în ţări diferite, a fost Nicolae Milescu Spătarul14. Grigore I Ghica15 l-a numit agent diplomatic („capuchehaie” – ambasador pe lângă curtea sultanului) la Poarta Otomană. Milescu a acţionat ca „agent de influenţare” pentru fostul domn Gheorghe Ştefan16 și s-a familiarizat cu metodele „spionajului diplomatic” la diferite curţi europene. Acestea au fost probabil motivele pentru care Milescu, la recomandarea lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului, a fost primit în rândul curtenilor ţarului Rusiei, Aleksei Mihailovici17, care îl va trimite într-o misiune secretă în China, unde trebuia să culeagă informaţii şi să stabilească relaţii politice confidenţiale sau, cum se specifica în mandatul („ucazul împărătesc”) primit, „să facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toţi cei ce au vreo cunoştinţă despre cele arătate şi să afle adevărul adevărat”.
Una dintre cele mai enigmatice personalităţi ale spionajului european ajuns, la un moment dat, pe tronul Moldovei, catolicul Gaspar Graziani18, a fost un fidel slujitor al Porţii Otomane, care îi acordă titlul de dragoman19 şi îl trimite în misiuni în Imperiul Habsburgic20. Aceste merite, care erau mai ales de natură informativă, îl determină pe sultan să îl numească pe tronul Moldovei, după ce trecuse de la catolicism la ortodoxie. Şi, totuşi, Graziani trădează Poarta, intrând în negocieri cu regele Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa21, ceea ce face ca Poarta să dispună înlocuirea sa pe tron.
*
Faptul că Ţările Române prezentau interes pentru puterile europene este dovedit şi de prezenţa aici a unor agenţi. Între alţii, este vorba de Matteo Murano (?-1503), medic, dar, de fapt, agent pentru Veneţia, sosit, în august 1502, la curtea lui Ştefan cel Mare pentru a-l trata pe domnul moldovean. Unele izvoare medievale dau ca sigură asasinarea marelui domnitor român de către Murano, prin folosirea unui unguent „miraculos” otrăvit. Ordinul ar fi venit direct de la vârful Bisericii Catolice, după ce Marele Ştefan ar fi dat asigurări Porţii Otomane, după ce papalitatea l-a trădat de mai multe ori lăsându-l singur în fața otomanilor, că nu va interveni într-un viitor conflict dintre creştini şi turci. Motiv pentru care, până mai ieri „Atletul Creştinătăţii”22 devine inamicul public numarul 1 al Vaticanului.
*
Mai ales de la sfârşitul secolului al XVII-lea, planurile expansioniste ale Imperiului Habsburgic în ceea ce priveşte Ţările Române au dus la prezenţa aici a unor agenţi ai Vienei, cum au fost abatele Giovanni Baptista Del Monte, aflat în Ţara Românească, la Curtea lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), cu misiunea de a-l influenţa pe voievodul român pentru încheierea unei înţelegeri antiotomane cu Austria, sau Bartolomeo Ferrati, medic la curtea domnului Constantin Brâncoveanu, dar, de fapt, şef al unor reţele de informatori la Bucureşti şi la Iaşi, în folosul Curţii de la Viena.
Activitatea informativă, de spionaj, desfăşurată de Imperiul Habsburgic în Ţările Române se intensifică şi capătă un caracter tot mai organizat odată cu înfiinţarea, în 1782, a agenţiilor diplomatice. Consulii austrieci, dar şi ai altor Mari Puteri, transmiteau date preţioase, referitoare în special la intenţiile Imperiului Otoman, obţinute prin intermediul unor reţele de informatori în Ţările Române. Spre exemplu, în martie 1794, agentul „comercial” Markelius îi scrie cancelarului Austriei, Kaunitz23, referindu-se la „fondurile pentru plata agenţilor noştri”.
Dar în Ţările Române acţionau şi agenţi ai Prusiei sau Angliei, astfel încât acestea deveniseră un loc important pe harta „războiului secret”, aşa cum vor rămâne şi în secolele următoare. (foto: blogspot.com, shtiu.ro, realitatea.net, glasul.info, evz.ro) (va urma)
–––––––––––––
1 sau Principatele Române – voievodate cu o populație majoritar romanofonă. S-au constituit în Evul Mediu pe teritoriul carpato-dunărean, numite în limbajul popular Țările Române: Transilvania, Moldova, Țara Românească (Vlahia sau Valahia, în limbile străine) și Dobrogea.
2 (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba și Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul (1310-1352) – considerat fondatorul Țării Românești. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada, din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia dovedită în acea bătălie. Textul respectivei diplome mai conține mențiunea Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris.
3 (1355-1418) – Voievod și Domn (conducător, rege) al Țării Românești (1386-1394 și 1397-1418). În actele oficiale apare ca: În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn. În istoriografia română apare și sub numele de Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatură (care încludea și titlul de Despot al țărilor lui Dobrotici – Dobrogea și Cadrilaterul, regiuni din România și Bulgaria de azi) și în reprezentarea numismatică.
4 (1431-1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini, de la Dragonul – ordin cavaleresc al cărui membru era) – Domnitor în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476. Cel mai celebru dintre conducătorii României pe plan mondial, datorită romanului scris de Bram Stoker, Dracula.
5 Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (1433-1504) – Domn al Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. A susținut 42 de bătălii, pierzând doar 5! Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial UNESCO. Este considerat un simbol al luptei de neatârnare a creștinilor în fața expansiunii otomane, fiind declarat cel mai mare conducător din întreaga Istorie Națională a României.
6 (1595-1661) – Domn al Moldovei (1634-1653, respectiv 8 mai 1653-16 iulie 1653), poreclit Albanezul sau Grecul.
7 (1640-1688) – Domn al Țării Românești între 1678 și 1688. Membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, fiind fiul cunoscutului postelnic Constantin Cantacuzino și frate al marelui cărturar, stolnicul Constantin Cantacuzino. În calitate de conducător al statului muntean, aflat sub vasalitatea turcilor, a participat alături de armatele otomane la asediul Vienei din 1683. A negociat însă cu imperialii trecerea Țării Românești în tabăra creștină, năzuind la poziția de Protector al creștinilor din Peninsula Balcanică, habsburgii promițându-i tronul imperial al unui Constantinopol eliberat de păgâni (musulmani).
8 (1654-1714) – Domn al Țării Românești între 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria Principatelor Române. Mare boier, nepot de soră al Domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
9 (în limba turcă otomană Devlet-i Aliye-i Osmaniye, „Sublimul Stat Otoman”; limba turcă modernă: Osmanlı Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu, adesea numit și Turcia Otomană) – supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și care a existat din 1299 și până în 1922. Inițial, a fost un stat islamic sunnit fondat de turcii oghuzi sub conducerea lui Osman I, în nord-vestul Anatoliei, în 1299. I s-a mai spus și Sublima Poartă.
10 (d. 1685) – Domn al Moldovei (septembrie 1665 – mai 1666; noiembrie 1668 – 10 august 1672; noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683) și al Țării Românești (noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678). În 1680, turcii îl numesc hatman al Ucrainei.
11 (din slavonă stolu, „masă”) – rang boieresc folosit în Evul Mediu în Țările Române (Țara Românească și Moldova), reprezentând dregătorul de curte care se îngrijea de masa domnitorului. În împrejurări mai deosebite sau la sărbători, el îl servea pe domn, gustând mâncărurile înaintea acestuia, spre a se dovedi că nu erau otrăvite. Subalternii acestuia, vtoristolnici și tretistolnici, serveau pe domn la mesele obișnuite, iar stolniceii, unii la curte, alții prin sate, strângeau dijmă (taxe) din peștele prins în Dunăre și în bălți. Subalternii stolnicului alcătuiau o categorie militară.
12 prima curte domnească din București (capitala de azi a României), devenită nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din 1738. Întreaga Curte Domnească era formată dintr-un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini. Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții, dar conform opiniei cercetătorilor, care au studiat istoria Bucureștilor, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrân, undeva la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea. După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.
13 clădire istorică din localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov, România, aflată la circa 15 km de centrul orașului București. Complexul conține clădirea propriu-zisă, curtea acestuia cu turnul de veghe, cuhnia (bucătăria), casa de oaspeți, ghețăria și cavoul familiei Bibescu, precum și biserica Sfântul Gheorghe, aflată lângă zidurile curții. Palatul poartă numele văduvei boierului Mogoș, care deținea pământul pe care a fost construit. Palatul Mogoșoaia a fost în posesia familiei Brâncoveanu timp de aproximativ 119 de ani, trecând apoi în proprietatea familiei Bibescu.
14 Nicolae Milescu sau Neculai Milescu Spătarul (1636 – 1708) – cărturar, traducător, călător, geograf și diplomat moldovean, activ atât în Moldova, cât și în Țaratul Rusiei.
15 (Grigoraș sau Grigore Gheorghe Ghica) – Domn al Țării Românești în două rânduri: între 1 sept. 1660-nov. 1664 și feb. 1672- nov. 1673.
16 (d. 1668), numit și Burduja – Domn al Moldovei între 13 aprilie 1653–8 mai 1653 și 16 iulie 1653–13 martie 1658.
17 țar din dinastia Romanov (1645-1676).
18 (cca. 1575 – 1620) – Domn al Moldovei (1619 – 1620). Italian catolic din Dalmația, din pricina războiului dintre habsburgi și otomani, a emigrat la Gradacz, pe malurile râului Culpa. Aflat mai mult pe drumuri, după ce a fost servitor de câteva ori, a plecat la Veneția. Era cultivat, știind italiana, croata, germana, engleza și turca. Engleza o învățase de la solii (ambasadorii) regelui Angliei, Iacob I, Sir Henry Wotton și Sir Dudley Carleton. Cu Sir Paul Pindar călătorește la Constantinopol, unde ajunge mai întâi tălmaci (traducător) și apoi dragoman. Îndeplinind mai multe misiuni și legând mai multe prietenii la curtea otomană, dragomanul italian nădăjduia că va primi drept răsplata pentru activitatea sa tronul unei țări românești. Pe 4 februarie 1619, ajunge Domn al Moldovei, fiind pus pe tron cu scopul de a stăvili acțiunile Regatului Poloniei în a-și întinde hotarele dincolo de Nistru. Ulterior devine un exponent al luptei antiotomane. Continuator al politicii lui Mihai Viteazul, singurul conducător din istorie ce a reușit, la 1600, să unifice toate cele trei state medievale românești (Țara Românească, Moldova și Transilvania), se gândi să încheie alianțe cu creștinii și să lupte împotriva otomanilor, iar mai apoi să unifice Țările Române. Pentru început, încheie alianță cu Polonia, semnând tratat cu hatmanul Żółkiewski, la Hotin. Aflând de cele întâmplate la Iași (capitala Moldovei la acea vreme), sultanul acționează energic. Turcii, în frunte cu Skender-ber, seraskerul de Caramania (generalissim al teritoriilor de la Dunăre) și cu ajutorul tătarilor conduși de Galga-sultan, Cantemir-bey și Aladin, au invadat Moldova. Armata moldo-polonă a fost înfrântă, iar Domnitorul a fugit de pe câmpul de luptă, vrând să treacă în Transilvania, dar a fost prins și decapitat.
19 cuvânt de origine siriacă sau akkadiană (înrudit oarecum cu tarjuman, un cuvânt arab), desemnând o funcție cumulând îndatoriri de traducător, interpret și ghid oficial în state și alte entități politice din Orientul Mijlociu. Statutul unui dragoman era în mod special prestigios în cadrul Imperiului Otoman, situație în care funcția încorpora atribuții diplo-matice, în domeniul relațiilor dintre Înalta Poartă și statele aparținând lumii creștine.
20 Imperiul austriac (în germană Kaisertum Österreich) – formațiune statală ce a existat în centrul Europei, între 1804 și 1918. Cu toate acestea, uneori, numele de Imperiu austriac e folosit și referitor la perioade mai timpurii, pentru a desemna domeniile Casei de Habsburg, sub stăpânirea cărora, dincolo de Sfântul Imperiu roman de națiune germană, se mai aflau și: Ungaria, Croația, Transilvania (1699), Galiția (1772), Bucovina (1775) și Dalmația. Imperiul a fost oficial proclamat în anul 1804, pe baza domeniilor coroanei familiei Habsburgilor, care deținuse din secolul XV, până la începutului secolului XIX, coroana imperială germană.
21 în poloneză Zygmunt III Waza (1566-1632) – Rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei din 1587 până în 1632 și monarh al Suediei din 1592 până în 1599.
22 este vorba de Ştefan cel Mare, Domn al Moldovei, despre care se susține că a fost apărătorul creştinătăţii, al Europei împotriva turcilor şi a islamului. A fost un adevărat atlet al credinţei creştine, după cum îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o scrisoare redactată chiar în perioada războaielor lui Ştefan cel Mare cu turcii.
23 Wenzel Anton von Kaunitz (1711-1794) – conte, din 1764 principe imperial de Kaunitz-Rietberg, politician austriac. În anul 1735 a intrat în serviciul de stat, din 1750 până în 1753 fiind ambasador al Austriei la Paris. Din 1753 devine cancelar, totodată responsabil de politica externă imperială.
