Pe 26 mai, România a intrat oficial într-o nouă eră politică, odată cu instalarea lui Nicușor Dan în funcția de președinte. Pentru unii, o victorie a speranței raționale într-un ocean de populism. Pentru alții, doar o alegere de avarie, între „răul mai mic” și haos. Dar dincolo de emoție și propagandă, ceea ce contează acum este proba realității.
Un început sobru, cu realism calculat
Discursul inaugural al președintelui a fost, fără îndoială, cel mai sobru și mai lucid din ultimii 20 de ani. Fără fraze goale. Fără promisiuni bombastice. Cu accent pe ce doare: deficitul bugetar de peste 9% și nevoia de reforme fiscale curajoase.
Deși nu sunt adeptul lui, Nicușor Dan a rostit clar ceea ce partidele evită de luni de zile: statul cheltuiește mai mult decât produce și nu mai putem trăi pe datorie. Iar „tăierea risipei” – clasicul refren electoral – nu mai e suficient.
Presiuni externe. Iluzii interne.
Victoria lui Dan a fost interpretată în presa internațională drept o garanție de stabilitate într-o Europă fracturată de extremisme. Dar în culise, îngrijorările persistă. Comisia Europeană e sceptică în privința capacității României de a-și reduce deficitul fără reforme structurale dureroase.
Mai grav: piețele internaționale, care au fost mai atente decât votanții, cer deja garanții clare. Fără un guvern funcțional și fără majoritate parlamentară, președintele riscă să devină doar o figură de decor în fața crizei ce se adâncește. Iar partidele, s-o recunoaștem, sunt aceleași care ne-au îngropat în datorii. Și, mai important, aceleași structuri clientelare, gata de orice compromis doar pentru a-și păstra privilegiile.
Partidele – între calcule meschine și frică de asumare
USR, partidul de proveniență al președintelui și cel care l-a executat politic cândva, este în derivă după demisia Elenei Lasconi. Iar PNL pare să mizeze pe opoziție tăcută, sperând să culeagă capital electoral din viitoarele măsuri nepopulare. În realitate, niciun partid parlamentar, chiar și AUR sub tot felul de pretexte, nu este pregătit să-și asume reforma fiscală pe bune: eliminarea excepțiilor, reducerea aparatului bugetar, rescrierea sistemului de pensii speciale.
Toată lumea așteaptă ca președintele să „deschidă drumul”, dar nimeni nu vrea să-l urmeze.
Viitorul apropiat? Trei scenarii posibile.
- Acord politic pentru reforme – puțin probabil fără concesii majore și garanții transpartinice.
- Blocaj politic prelungit – cel mai periculos, cu efecte în cascadă asupra ratingului de țară.
- Declanșarea unei crize controlate – cu președintele asumând un rol activ, poate chiar constituțional discutabil, dar legitim prin urgență și presiunea străzii.
Concluzie: E timpul deciziilor grele
România a ales speranța. Acum trebuie să înțeleagă realitatea. Mandatul lui Nicușor Dan nu va fi despre simpatie și imagine – ci despre curajul de a spune adevăruri nepopulare și capacitatea de a mișca un sistem împietrit în privilegii și complicități.
Iar noi, ca presă, avem datoria să nu confundăm popularitatea cu performanța. Să monitorizăm, să criticăm și să explicăm. Pentru că între idealismul de la urne și austeritatea guvernării e o prăpastie. Iar viitorul României va depinde de cine și cum va construi podul peste ea.
Bogdan A. Păpădie