Anunțul retragerii din viața politică a lui Călin Georgescu a căzut ca un trăsnet peste ultimele săptămâni ale campaniei electorale, încheiate cu victoria declarată a independentului Nicușor Dan. Pentru cei care vedeau în el o punte între idealul suveranist și un proiect național de reconstrucție, gestul este perceput ca o abdicare. Dar, mai grav decât plecarea discretă a unui simbol al moderației suveraniste este contextul în care aceasta are loc: o dezintegrare accelerată a frontului patriotic, odată cu disoluția internă a AUR, criza de lideri și scăderea abruptă a încrederii în George Simion.
Călin Georgescu, perceput în trecut ca „garantul de maturitate” al unei mișcări radicale dar necesare, a ales să tacă și să se retragă, nu înainte de a lăsa neformulate, dar ușor de înțeles, motivele dezamăgirii. Parteneriatul său cu George Simion s-a fisurat treptat, pe măsură ce liderul AUR a început să transforme o idee colectivă într-o platformă de autopromovare. Discursul despre suveranitate, demnitate și stat vertical a fost înlocuit de scandaluri mediatice, de proteste cu iz populist, dar fără acoperire juridică, și mai ales de o strategie dublă: eu chem lumea în stradă, dar eu nu ies, că „mă arestează”?!
Această fractură de logică politică nu doar că descalifică moral un lider care pretindea să fie vocea poporului, dar îi expune pe cei pe care îi mobilizează la riscuri penale reale. Mitingurile neautorizate nu sunt doar o problemă administrativă – sunt un test de responsabilitate. Iar când „tribunul” care îndeamnă la revoltă decide să se retragă strategic de la propria chemare, pentru a evita consecințele legii, avem în față nu un erou, ci un oportunist.
Mai grav decât ipocrizia este efectul în lanț: dezertările din grupul parlamentar POT, fragmentarea AUR, fisurile ideologice și abandonarea unei linii doctrinare coerente. O mișcare suveranistă nu poate supraviețui ca proiect politic dacă e confiscată de o singură voce și dacă această voce este tot mai puțin credibilă. Din păcate, în acest punct suntem: asistăm la transformarea unei mișcări cu potențial într-un vehicul electoral de tip one-man-show.
Simbolic, plecarea lui Călin Georgescu echivalează cu un avertisment. Este un semnal clar că nu se mai poate construi ceva durabil pe fundația instabilă a improvizației politice. Georgescu a fost pentru mulți suveraniști o speranță de echilibru și dialog, o punte către legitimitate internațională, nu doar un manifestar local. Fără el, AUR rămâne tot mai mult o construcție pe nisip – cu un lider contestat, fără aliați externi și cu o bază electorală din ce în ce mai deziluzionată.
Dacă suveranismul românesc vrea să aibă un viitor, trebuie urgent decuplat de la imaginea lui George Simion. Altfel, riscăm să trecem de la un ideal național la o caricatură politică, de la mișcare la mișcare pe persoană fizică.
Bogdan A. Păpădie
