- Mandatul Iohannis – O promisiune de reformă devenită o rețetă a complicității
Când Klaus Iohannis a câștigat în 2014 cu sloganul „România lucrului bine făcut”, mulți români și-au pus speranțele într-un nou tip de leadership – sobru, responsabil, occidental. Ce au primit în schimb, peste un deceniu mai târziu, este o economie sufocată de o datorie externă care se apropie periculos de 60% din PIB, un deficit bugetar scăpat de sub control, și o administrație captivă într-un joc de complicități între PNL și PSD, partide folosite pe rând pentru a-i garanta liniștea politică și prelungirea influenței personale.
Reforma ratată: între statul paralel și statul eșuat
În loc de reforme structurale – în administrație, fiscalitate, pensii speciale, digitalizare sau combaterea risipei bugetare – Iohannis a ales calea confortului. A decapitat meritocrația din PNL și a tolerat/susținut compromisuri toxice cu PSD-ul pe care anterior îl condamna. Prin rotația guvernelor Ciucă-Ciolacu, a fost sacrificată orice șansă de stabilitate fiscală sau predictibilitate economică. România a devenit statul în care reforma e doar un cuvânt de campanie, în timp ce contractele cu statul, pensiile speciale și cheltuielile aberante au explodat.
Datoria externă – o bombă cu ceas amorsată de tăcerea prezidențială
România are astăzi cea mai mare datorie externă din istoria sa recentă – peste 205,4 miliarde de euro (însumând guvernamentală și privată), iar ritmul de îndatorare a fost amețitor în timpul ultimilor ani. Iohannis nu a avut nicio reacție în fața politicilor pro-deficit ale guvernelor sale de încredere. În loc de frână, a fost garantul tăcerii.
România trăiește din împrumuturi, în timp ce investițiile reale sunt minime, marile proiecte de infrastructură bat pasul pe loc, iar agricultura, industria și IMM-urile au fost abandonate.
Deficitul bugetar: o hemoragie financiară netratată
În 2023, România a închis anul cu un deficit bugetar de 6,6% din PIB, cu mult peste limita de 3% impusă de Uniunea Europeană. Redresare? Nici vorbă! A urmat 2024, cu 8,65% din PIB, iar această gaură a fost acoperită doar prin împrumuturi noi, la dobânzi din ce în ce mai mari. Cheltuielile cu salariile bugetarilor și pensiile speciale au rămas uriașe, în timp ce veniturile nu au crescut corespunzător. Reforma ANAF, digitalizarea colectării și combaterea evaziunii au fost doar simulări.
Statul cheltuiește mult, prost și ineficient, iar factura este trecută pe numele contribuabililor viitori.
Modelul grecesc – un avertisment ignorat
Dacă trendul actual continuă, România riscă un scenariu tipic pentru statele sud-europene în criză: pierdere de suveranitate economică, atât cât a rămas, control extern al bugetului național și impunerea unor măsuri dure de austeritate de către organisme internaționale, în frunte cu FMI. Fără reforme urgente, ne îndreptăm spre o criză sistemică, în care nici suveranismul de fațadă și nici cosmetizările fiscale nu vor mai ține loc de soluții reale.
CE TREBUIE SĂ FACĂ NOUL PREȘEDINTE PENTRU A EVITA COLAPSUL
- Ruperea pactului de coabitare cu corupția instituționalizată
- Să renunțe la alianțele toxice cu PSD și clientela bugetofagă.
- Să propună guverne pe criterii de competență, nu obediență.
- Reforma fiscală reală
- Lărgirea bazei de impozitare, eliminarea excepțiilor absurde, reducerea presiunii pe muncă.
- Sprijinirea firmelor mici și mijlocii, nu a marilor „abonați la stat”.
- Tăierea cheltuielilor inutile
- Reducerea aparatului birocratic, digitalizarea administrației.
- Desființarea pensiilor speciale pentru categoriile nemeritorii.
- Stoparea împrumuturilor fără acoperire
- Audit național al datoriei.
- Oprirea rostogolirii deficitului pe spinarea generațiilor viitoare.
- Recredibilizarea funcției prezidențiale
- Președintele trebuie să redevină garantul echilibrului și reformelor, nu al liniștii sale personale.
CONCLUZIE: România are nevoie de curaj, nu de complicitate
Ceea ce a fost timp de zece ani o „Românie a lui Iohannis” rămâne, din păcate, o țară amanetată, captivă intereselor politice de clan, cu o economie aflată într-o derivă periculoasă. Noul președinte nu mai are luxul promisiunilor: are în față o misiune de salvare națională, iar istoria nu iartă pe cei care aleg tăcerea când țara strigă după reformă.
Grigore Vasiliu
