România traversează un moment de inflexiune: economic fragilă, geopolitic repoziționată, și politic prinsă între promisiuni și polarizare. Tabloul ultimelor săptămâni conturează o țară expusă pe toate fronturile, cu lideri care trebuie să negocieze nu doar alianțe internaționale, ci și supraviețuirea unei democrații chinuite.
Când Guvernatorul BNR iese public și vorbește apăsat despre vulnerabilități, trebuie să ascultăm cu atenție. Mugur Isărescu nu mai jonglează cu eufemisme: România trăiește pe perfuzii de capital străin. Deficitul bugetar – consecință directă a unui stat prea mare și ineficient – e acoperit, de ani buni, cu bani din afară. Dar avertismentul-cheie e clar: dacă aceste intrări se opresc sau se reduc, România poate intra într-o zonă de instabilitate financiară cu consecințe sociale severe.
Revizuirea prognozei de inflație la 4,6% pentru finalul lui 2025 arată că scăderea prețurilor nu se produce suficient de repede. Într-o economie unde consumul e stimulat artificial prin împrumuturi, iar productivitatea stagnează, inflația devine structurală. Iar când dobânzile mari se combină cu o presiune fiscală în creștere, efectul este sufocant pentru mediul privat.
Afirmațiile analistului H.D. Hartmann, deși controversate, deschid o întrebare incomodă: cât de suverană mai este România în relația cu partenerii occidentali? Dacă, într-adevăr, s-a stabilit ca țara să rămână în sfera de influență exclusivă a Bruxelles-ului, cu o Americă mai puțin implicată, atunci elita politică românească rămâne fără plasă de siguranță în fața populismului sau derapajelor. Dar întrebarea majoră este, să reținem, dacă România a devenit monedă de schimb între SUA și Europa?
Hartmann susține că Franța ar fi jucat rolul de protector al unei clase politice autohtone departe de standardele meritocrației și transparenței. Extrem de grav! Iar acest parteneriat tăcut, în care Parisul oferă garanții, iar Washingtonul se retrage strategic, poate deveni periculos într-un context regional în care Rusia și China își joacă cărțile cu agresivitate.
De partea cealaltă, pentru noul președinte ales, Nicușor Dan, realitatea de la Cotroceni e alta decât ecuațiile din campanie. Summitul NATO de la Haga va fi primul său test major, iar miza e uriașă: menținerea trupelor americane pe teritoriul României și obținerea unui angajament ferm din partea SUA privind flancul estic.
Discuțiile privind creșterea bugetului apărării la 3,5% din PIB par curajoase, dar trebuie susținute de o viziune clară și de o capacitate reală de implementare. Altfel, vor rămâne simple gesturi simbolice, într-un context în care credibilitatea externă se măsoară în fapte, nu în declarații.
Să nu ne facem că uităm nici candidatura lui George Simion și avansul său politic, care sunt semnele unei nemulțumiri sociale adânci. Analiza Reuters nu este deloc optimistă: ascensiunea unui lider naționalist și eurosceptic ar putea produce un efect de domino la nivel regional. Comparat cu liderii conservatori din Polonia sau Ungaria, Simion și cei aflați în spatele lui pariază pe retorica suveranistă și pe o ruptură față de linia oficială a Bruxelles-ului.
În acest peisaj, România riscă să devină un nou caz de instabilitate în interiorul Uniunii Europene, mai ales dacă retorica anti-Ucraina și anti-NATO capătă tracțiune electorală. Populismul nu mai este o simplă amenințare: este deja aici, consolidându-se pe fondul unei societăți tot mai polarizate.
Deci, vrem sau nu, România nu-și mai permite luxul neutralității și al indeciziei. Trebuie să aleagă între a fi un stat proactiv, care își construiește parteneriate pe merit și strategie, sau un actor pasiv, prins în negocieri care se poartă peste capul său. Avertismentul BNR, jocurile geopolitice din spatele ușilor închise, testul NATO pentru noul președinte și posibila radicalizare politică internă sunt semne clare că România are de scris un nou contract cu istoria.
Întrebarea e: cine îl va semna și cu ce preț?
Iar acum să ne aplecăm puțin asupra subiectului „România a devenit monedă de schimb între SUA și Europa”, care este de o gravitate uriașă.
Există momente în istoria unui stat când deciziile majore nu se mai iau în capitalele sale. România pare să fi intrat într-o asemenea fază! Conform analistului H.D. Hartmann, țara noastră a fost negociată într-un acord tacit între Statele Unite și Uniunea Europeană, în care influența Washingtonului asupra Bucureștiului este redusă, iar Bruxelles-ul preia hățurile – direct, dar și prin proxy-uri naționale, precum Franța.
Este o afirmație foarte gravă, dar care merită explorată, mai ales în contextul unor schimbări profunde în relațiile internaționale. SUA se retrag strategic din Europa de Est, concentrându-se pe Indo-Pacific, în timp ce Uniunea Europeană – în special motorul franco-german – își asumă rolul de „administrator politic” al unei regiuni din ce în ce mai instabile. România, în această ecuație, nu este partener egal, ci obiect de tranzacționare.
Hartmann sugerează că Franța joacă un rol-cheie în protejarea elitelor politice românești, în special a celor aliniate ideologic cu valorile neomarxiste și eurocrate promovate intens la Bruxelles. Parisul nu este doar un actor cultural și diplomatic în regiune, ci și un arbitru tăcut al viitorului politic românesc. Prin urmare, în virtutea deontologiei profesionale pe care am respectat-o întotdeauna, nu pot să nu remarc că zvonurile implicării Parisului în alegerile prezidențiale din România prind tot mai mult contur.
Întrebarea reală este: în ce măsură aceste „garanții” franțuzești servesc interesul cetățeanului român și nu doar al unei clici politice bine conectate la rețelele de putere europene? Dacă România este păstrată în orbita UE în schimbul unei stabilități aparent garantate, atunci alegerea noastră suverană este deja amputată. Practic, se perpetuează o clasă politică inertă, fără proiecte naționale reale, dar docilă în fața ordinelor venite din afară.
În acelașii timp, poziția mai „retrasă” a Statelor Unite față de dosarul intern românesc nu trebuie interpretată drept neglijență. Dimpotrivă, este parte dintr-o strategie globală: pivotul spre Asia, reducerea costurilor NATO în Europa și transferul de responsabilitate către partenerii locali – în speță, UE.
Însă acest „pivot” vine cu riscuri pentru țări precum România, care își construiseră întreaga arhitectură de securitate, dar și speranța reformei, pe parteneriatul strategic cu Washingtonul. Dacă SUA devin doar o prezență militară formală, fără interes real în jocurile interne de putere, cine va mai apăra statul de drept, libertatea presei sau combaterea rețelelor de influență rusă și chineză?
Prin urmare, România riscă să devină ceea ce în geopolitică se numește „stat tampon” – adică un teritoriu de sacrificiu, folosit pentru menținerea echilibrului dintre marii jucători. Dar statutul de membru NATO și UE nu este o asigurare automată împotriva marginalizării. Când deciziile se iau la Paris, Berlin sau Washington fără consultarea reală a Bucureștiului, atunci parteneriatul strategic devine unilateral – adică noi oferim tot (bază militară, loialitate politică, resurse), iar în schimb primim tăcere sau condescendență.
A accepta rolul de monedă de schimb în jocurile marilor puteri este, poate, inevitabil pentru o țară de dimensiunile României. Dar a nu reacționa, a nu cere transparență în relațiile internaționale, a nu construi propriile capacități de negociere, înseamnă sinucidere geopolitică.
România are nevoie de o diplomație activă, lucidă, realistă, care să nu se mulțumească doar cu aplauze de la Bruxelles sau cu mesaje standard de la Departamentul de Stat. Are nevoie de lideri care nu confundă obediența cu inteligența politică și care înțeleg că singura influență reală se câștigă prin forță economică, capital uman și inițiativă strategică.
Bogdan A. Păpădie
