Pe măsură ce hărțile geopolitice ale lumii se redesenează la masa celor puternici, Europa pare tot mai prinsă între „ciocanul” american și „nicovala” rusă. Iar ceea ce odinioară părea un parteneriat strategic de nezdruncinat – cel dintre Statele Unite și Uniunea Europeană – se fisurează, zguduit de ambiții divergente, jocuri de interese economice și nostalgii imperiale care revin pe scena istoriei cu pași apăsați.
Ultima rundă a războiului tarifar relansat de administrația Trump a readus în prim-plan o realitate ignorată de prea mulți ani: America nu mai vrea să fie garantul securității Europei. Sau, cel puțin, nu gratuit. Decuplarea Washingtonului de agenda de securitate a Europei și, implicit, a Ucrainei, coincide suspect cu apropierea tot mai vizibilă dintre Trump și Putin, într-un parteneriat ce sfidează aparențele propagandei de la Bruxelles sau CNN.
În timp ce Europa este încurajată să investească mai mult în propria apărare – cu o Germanie care accelerează achizițiile de armament, dublându-și bugetul militar și retrezind fiorii unei epoci pe care istoria a condamnat-o – peste Atlantic se conturează o nouă alianță a marilor puteri. Trump pare dispus să închidă ochii la excesele Kremlinului, în schimbul unor avantaje strategice, precum accesul la resursele arctice și posibilitatea ca marile corporații americane să investească în economia rusă. Este o înțelegere non-verbală, dar periculos de clară: resurse în schimbul recunoașterii sferei de influență.
Lovitura venită recent dinspre Berlin – o decizie fără precedent prin care Germania blochează o parte a colaborării energetice ruso-americane și impune o distanțare față de aranjamentele subterane dintre Washington și Moscova – semnalează începutul unei autonomii europene greu de controlat. Când Germania își ridică zidurile strategice, istoria nu rămâne indiferentă. Iar revanșarzii tăcuți care nu au uitat umilința înfrângerii din 1945 revin, sub steagul modernizării militare, într-un peisaj tensionat și fragil.
În acest nou puzzle global, România – stat de graniță, dar și membru UE – riscă să fie prinsă într-o poziție ingrată. Felicitările reci și seci primite de Nicușor Dan dinspre Washington, după victoria în scrutinul din 18 mai, nu sunt doar o simplă formalitate diplomatică. Desigur, ele n-au vreo legătură cu George Simion sau alte conotații electorale. Ele spun o poveste mai profundă: România nu mai este în centrul intereselor americane! Iar dacă nu își va juca inteligent cartea în interiorul Uniunii Europene și în relația cu partenerii strategici, Bucureștiul riscă să fie marginalizat exact în momentul în care harta marilor alianțe se redesenează.
Este exact „profeția” pe care am făcut-o în cartea „Nume de cod: HIRAM” (vezi mai multe aici sau aici). În acest prim volum al seriei „Frăția spionilor”, editat de „Neverland”, am semnalat cum realitatea nu doar se împletește strâns cu ficțiunea, dar în viața politică românească actuală chiar se și confundă, revelând un tablou tensionat în care serviciile secrete românești se luptă, real, adesea singure, cu atacuri sofisticate venite atât dinspre Est, cât și dinspre aliați aparent binevoitori din Vest. Trebuie să ne obișnuim cu realitatea, dincolo de sloganele goale de conținut ale vremelnicilor de la guvernare, că spionajul și contraspionajul român se confruntă cu un adevăr incomod: democrația internă a fost și este vizată de tentative subtile – dar insistente – de influențare, inclusiv din partea unor membri NATO. Iar politica românească, din păcate, devine tot mai des scena unor jocuri de culise orchestrate de agenți străini bine antrenați, dar prea puțin cunoscuți publicului larg.
Revenind la politica președintelui Donald Trump, orientată firesc spre interesele Statelor Unite, acesta vrea o Americă axată pe rivalitatea cu China, nu pe conflictele perene ale „Bătrânului Continent”, unul guvernat de o birocrație ruptă de ani buni de cetățenii pe care ar trebui să-i deservească. Iar Putin – irascibil în fața planurilor NATO și ale Vestului de a controla zonele arctice bogate în resurse – pare că a găsit în Trump un interlocutor pragmatic, dispus să tranzacționeze puterea pentru profit.
În acest context, o Europă militarizată și autonomă nu mai este o simplă fantezie federalistă, ci o necesitate tot mai apăsătoare. Întrebarea esențială este: cine va scrie noile reguli ale jocului? Și, mai ales, cine va avea puterea – și înțelepciunea – de a le respecta?
Bogdan A. Păpădie
