A început un nou scrutin prezidențial și, odată cu el, revine obsesiv întrebarea care a bântuit fiecare rundă electorală din ultimii 25 de ani: cât din votul cetățenilor este real și cât este, de fapt, produsul unui soft?
„Nu contează cine votează, contează cine numără voturile” – cinic, dar adevărat. Așa spunea Stalin, iar România post-tranziție pare să fi înțeles perfect lecția. În era digitală, cheia nu mai stă în urne, ci în algoritmi. În mâinile celor care controlează platformele de numărare și centralizare: AEP, BEC, STS. Toate instituții cu un vag parfum de „servicii”.
Diaspora: între entuziasm și alibi electoral
Ni se spune, de fiecare dată, că „Diaspora a întors votul”. În 2014, Klaus Iohannis a câștigat spectaculos în turul doi, după un tur întâi dominat de Victor Ponta. Explicația oficială? Valul din străinătate. Dar dacă te uiți atent pe cifre, observi că acel val, deși important numeric și simbolic, nu acoperă matematic diferența uriașă de scor. Unde s-a produs, atunci, „minunea”? În servere? În zona gri dintre softul de centralizare și ochiul public?
Votul din străinătate este, de fapt, o pârghie dublă: un steag agitat mediatic pentru a justifica virajele de ultim moment și o marfă ușor de procesat în culise, dat fiind că toate buletinele se centralizează în România. Nu acolo unde au fost exprimate, ci acolo unde „se numără”.
19,5 milioane de români și… 18 milioane de votanți?
De ani întregi avem același paradox: populație declarată – 19,5 milioane și în scădere. Număr de votanți pe liste – peste 18 milioane – stabil! Unde sunt copiii sub 18 ani? Unde sunt cei care n-au drept de vot? Unde este auditul anual al listelor electorale? De ce morții „votează” mai bine decât tinerii?
Această zonă opacă este esențială. Pentru că fiecare milion în plus sau în minus înseamnă procente manevrabile în noaptea centralizării voturilor. Adăugăm la asta softurile obscure și lipsa de transparență în auditarea digitală, de reținut, și avem imaginea perfectă a unui sistem care „se apără” indiferent de cine votează ce.
Softul – inima ascunsă a alegerilor
Toate partidele aflate la guvernare au un plan B. Unii au observatori. Alții au… controlul infrastructurii digitale. Sistemele de la AEP și BEC nu sunt open source integral, nu sunt auditate extern în mod constant și transparent. Cine le poate verifica? Cine poate detecta o „anulare automată” mascată? Sau o „întârziere tehnică” care permite ajustarea finală?
Suntem în 2025 și încă funcționăm cu un sistem de vot mai opac decât cel al unei țări bananiere. Ne mirăm de absenteism, dar oamenii știu sau simt că votul lor poate fi „calibrat” după necesitățile celor care administrează softurile.
Concluzie: Votul nu e suficient. Vigilența e vitală!
Dacă vrem ca votul din Diaspora să conteze cu adevărat, trebuie să cerem ca el să fie numărat acolo unde este exprimat, în prezența unor observatori internaționali și a unui audit digital independent. Trebuie să cerem ca softul de la BEC să fie public, transparent, verificabil în timp real.
Pentru că, într-un sistem unde cifrele pot fi ajustate dintr-un click, democrația devine o simulare. Iar poporul, doar un pretext.
Bogdan Păpădie
