Continuăm serialul jurnalistic istoric și mergem mai departe prin colbul timpului din aşa-numita „perioadă a imperiilor” dintre 1700 şi 1900, cea care a adus cu sine naşterea spionajului modern, concretizată în organizarea unor servicii, agenţii de informaţii eficiente şi marcată de activitatea unor agenţi profesionişti, fapt ce a avut repercusiuni reale în desfăşurarea unor evenimente istorice.
Începuturile spionajului se confundă cu cele ale istoriei universale, pe care a însoţit-o permanent atât în ce priveşte evenimentele majore, cât şi în „viaţa de fiecare zi”, astfel încât multe dintre întrebările şi răspunsurile trecutului se împletesc intim cu cele ale prezentului şi, probabil, ale viitorului. Tocmai de aceea, în volumul „Războiul din umbră: Spionajul și fascinația Puterii”, reeditat sub titlul de „Frăția spionilor – Istoria Războiului din umbră” (vezi aici), se arată cum istoria universală a spionajului stârneşte nu numai curiozitatea omului contemporan, ci şi nevoia acestuia de a-şi explica unele dintre nedumeririle şi enigmele, mistificările şi miturile cu care se confruntă, răspunzând necesităţii de a prevedea pericolele şi erorile care ne mai ameninţă. (mai multe despre istoria spionajului aici)
Adversar al Unirii Principatelor Române1, caimacamul2 Moldovei, Nicolae Vogoride3, a falsificat alegerile pentru Adunarea Ad-Hoc. Într-o corespondenţă cu ambasada Turciei la Londra, el şi-a prezentat pe larg activitatea desfăşurată împotriva Unirii celor două Ţări Române. Serviciul de informaţii al unioniştilor, din care făceau parte, printre alţii, Alexandru Ioan Cuza4, a interceptat scrisorile compromiţătoare ale lui Vogoride şi le-a publicat în presa franceză, ceea ce a provocat nu numai un scandal internaţional (Franţa a ameninţat Imperiul Otoman cu ruperea relaţiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.
Câțiva ani mai târziu, în perspectiva unui conflict cu Imperiul Otoman în vederea dobândirii independenţei de stat, misiunile diplomatice ale Principatelor Unite transmiteau şi ele informaţii obţinute de la Viena. Spre exemplu, în septembrie 1876, reprezentantul diplomatic de la Roma, G. Cantacuzino, furniza informaţii privitoare la poziţia marilor puteri, obţinute de la ambasada Austro-Ungariei, pe baza unor „note secrete scrise de la Viena de către o persoană sus pusă”, deci de un informator, o „sursă”, cum îl numeşte documentul.
Firesc şi Marile Puteri desfăşurau asemenea acţiuni prin intermediul unor agenţi, cum era austriacul Friederich Lachmnn, trimis la Bucureşti sub acoperirea de corespondent de presă în timpul Războiului de Independenţă5, de fapt, cu misiunea de a spiona. (va urma)
1 cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire a României fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea, prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Unirea a fost legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza (vezi4) și de alegerea sa ca Domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 (în Moldova) și la 24 ianuarie 1859 (în Țara Românească).
2 Căimăcămie este un cuvânt care vine de la termenul modern caimacam, de origine turcească, ce înseamnă locțiitor. Termenul caimacam provine din două cuvinte arabe și anume Kâim și Makâm. Era întrebuințat în Valahia (Țara Românească) și Moldova, încă din secolul al XVII-lea, sub forma de Caimacam Domnesc. În așteptarea sau lipsa domnitorului, erau numiți de obicei doi boieri care să conducă principatul. Din secolul al XIX-lea, se folosește denumirea de Locotenență Domnească. Sub acest nume se cunosc mai ales căimăcămiile din 1856, după retragerea domnitorilor numiți pe șapte ani, până la reglarea poziției Principatelor Dunărene după noile principii ale Tratatului de la Paris. Aceste căimăcămii instituite de Imperiul Otoman aveau ca scop prezidarea alegerilor pentru divanurile Ad-Hoc și să facă în așa fel încât să triumfe adversarii unioniștilor.
3 sau Vogoridis sau Bogoridi, (1820-1863) – caimacam (locțiitor, regent – vezi2) la conducerea Moldovei, între 1857-1858.
4 sau Alexandru Ioan I (1820-1873) – primul Domnitor al Principatelor Unite și al Statului Național România. A fost participant activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales Domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se, astfel, unirea celor două principate. Desăvârșirea Unirii Principatelor Române, din punct de vedere al unității constituționale și administrative, s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial numele de România și formând Statul Român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Cuza a fost obligat să abdice, în 1866, de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale Domnitorului român.
5 Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877-1878. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman, declarată la data de 9 mai 1877, atunci când ministrul de externe Mihail Kogălniceanu proclama independența României într-o sesiune extraordinară a Adunării Deputaților, după secole în care poporul român fusese asuprit de ocupații și opresiuni străine: „Suntem independenți! Suntem nație de sine stătătoare!”.
