
România nu mai are demult o politică externă demnă de acest nume. Ceea ce se numește azi „diplomație românească” seamănă mai degrabă cu o firmă de pază low-cost, închiriată de Uniunea Europeană și NATO, dar plătită cu preț greu de cetățenii români. În loc să-și definească interesele și să le apere cu fermitate, statul român, prin Parlamentul său expandat delirant, prins într-o rețea politică dominată de obediență și servilism, și-a asumat rolul de bodyguard anonim, gata să execute ordinele altora și să spună „da” fără să clipească oricărei directive, oricărei misiuni, oricărei aventuri care servește interese străine.
Aceasta nu este strategie, ci abdicare. Nu este politică externă, ci o combinație între lipsă de viziune și abuz în serviciu la scară națională. În timp ce alte capitale europene negociază avantaje economice, protejează industrii, își apără resursele și construiesc politici de…