După cum scriam și în episodul trecut al serialului jurnalistic istoric, aşa-numita „perioadă a imperiilor” dintre 1700 şi 1900 a adus cu sine naşterea spionajului modern, concretizată în organizarea unor servicii, agenţii de informaţii eficiente şi marcată de activitatea unor agenţi profesionişti, ceea ce a avut repercusiuni reale în desfăşurarea unor evenimente istorice.
Începuturile spionajului se confundă cu cele ale istoriei universale, pe care a însoţit-o permanent atât în ce priveşte evenimentele majore, cât şi în „viaţa de fiecare zi”, astfel încât multe dintre întrebările şi răspunsurile trecutului se împletesc intim cu cele ale prezentului şi, probabil, ale viitorului. Tocmai de aceea, în volumul „Războiul din umbră: Spionajul și fascinația Puterii”, reeditat sub titlul de „Frăția spionilor – Istoria Războiului din umbră” (vezi aici), se arată cum istoria universală a spionajului stârneşte nu numai curiozitatea omului contemporan, ci şi nevoia acestuia de a-şi explica unele dintre nedumeririle şi enigmele, mistificările şi miturile cu care se confruntă, răspunzând necesităţii de a prevedea pericolele şi erorile care ne mai ameninţă. (mai multe despre istoria spionajului aici)
SPIONI CU… PENIȚĂ!
Beneficiind de prestigiul datorat de activitatea lor literară, o serie de scriitori ai epocii au desfăşurat mai ales activităţi de „agenţi de influenţă”. Este cazul lui François-Marie Arouet (cunoscut ca Voltaire1), care a jucat un asemenea rol pe lângă Frederic II2, regele Prusiei, sau al părintelui lui „Figaro”, Pierre Augustin Caron de Beaumarchais3, agent al regelui Ludovic XV4 în Anglia.
Spionaj împotriva Angliei a desfăşurat şi „marele amorez”, dar şi autor de memorii Giovanni Giacomo Casanova5. Abatele şi scriitorul François Xavier Montesquieu6, membru al Academiei Franceze, devine principal agent al viitorului rege Ludovic al XVIII-lea7.
TRĂDAREA LUI NAPOLEON
Pe lângă armata sa regulată, consulul şi apoi împăratul Napoleon8 a întreţinut şi o armată de spioni, între care Karl Ludwig Schulmeister (1770-1853). În ciuda eficienţei pe care a dovedit-o împotriva Austriei, Napoleon a refuzat să-i acorde „Legiunea de onoare”: „Îţi pot da bani, dar nu pot să decorez un spion”.
Unii dintre spionii săi l-au trădat însă pe împărat, cum este cazul „prinţului diplomaţilor”, Charles Maurice de Talleyrand-Perigord9, care a condus multă vreme politica externă franceză, ceea ce nu l-a împiedicat să spioneze pentru Rusia şi Austria.
Deci, printre „maladiile” de care vor suferi până astăzi serviciile de informaţii se află duplicitatea, „jocul dublu”. Probabil că şefii contraspionajului francez ar fi continuat să îl acuze pe ofiţerul Dreyfus de spionaj în favoarea Germaniei pentru a acoperi activitatea adevăratului agent, Ferdinand Walsin-Esterhazy, dacă o serie de personalităţi, adevăraţi patrioţi, cum a fost scriitorul Emile Zola10, nu s-ar fi implicat în demascarea acestor malversaţiuni.
ARMATA CELOR 10.000 DE SPIONI
Odată cu declanşarea politicii de unificare a Germaniei şi de impunere a ei pe plan internaţional, cancelarul Otto von Bismarck11 s-a preocupat de înfiinţarea unui serviciu de informaţii, pentru care au acţionat aproximativ 10.000 de spioni, trimişi în diferite ţări europene! Între aceştia s-au numărat cel care poate fi considerat un predecesor al spionajului industrial, Johann Gotfried Brügemann (1750-1802), care a furat secretul războiului de ţesut din Anglia, dar şi baroneasa Kaulla (1850-1910), devenită amantă a ministrului Apărării al Franţei.
Una din personalităţile cele mai importante ale „frontului secret” a fost, desigur, cancelarul austriac Klemens von Metternich-Winnerburg (1773-1859), care, cel puţin pentru o anumită perioadă, poate fi considerat drept „spionul-şef” al continentului. El a avut ocazia să îşi demonstreze abilităţile cu ocazia Congresului de la Viena, care urma să stabilească organizarea Europei după războaiele napoleoniene. Cu această ocazie, o serie de participanţi, între care oameni politici şi diplomaţi importanţi ai Europei, s-au oferit să-i furnizeze informaţii cancelarului austriac.
Un alt mare spion a fost considerat în acea perioadă ofiţerul Alfred Redl (1864-1913), unul din cei mai eficienţi agenţi infiltraţi („cârtiţă”), care a spionat pentru Rusia 12 ani. De fapt, investigaţii mai noi au „demontat” în bună măsură această „legendă”, Redl rămânând numai ca un precursor a unei categorii de agenţi cu înclinaţii homosexuale, dar şi ca spionul care a comis un şir întreg de erori de neiertat care, de altfel, i-au determinat „căderea”. Totuși, despre Redl continuă să se vorbească ca despre omul care a introdus metode noi în culegerea de informaţii la nivel global, fapt ce a condus la numirea sa, la apogeul carierei, ca şef al Serviciului Secret Vienez, pe care l-a condus între anii 1907-1912.
BENJAMIN FRANKLIN A SPIONAT PENTRU ANGLIA!
Dincolo de Ocean, înseşi începuturile constituirii Statelor Unite ale Americii au stat sub semnul desfăşurării de acţiuni informative, primele evenimente majore ale sale fiind determinate, în bună măsură, de activitatea unor agenţi. Pe „frontul invizibil” al acestui război s-au afirmat agenţi de anvergură. Astfel, Anglia a beneficiat de „serviciile” unor spioni activi, cum au fost Benedict Arnold12, care, deşi apropiat al lui George Washington13, a ales să spioneze pentru englezi contra unor sume de bani.
În mod cu totul surprinzător, chiar unul dintre „părinţii patriei”, cunoscutul diplomat, om de ştiinţă, inventator, filozof, profesor şi om politic, Benjamin Franklin14 a fost, cel puţin într-o anumită perioadă, mai ales atunci când a activat ca ambasador la Londra, agent pentru Anglia, căreia i-a transmis importante informaţii.
Dar şi Statele americane au acţionat pe acest „front” cu agenţi eficienţi, cum a fost Robert Townsend (1754-1838), conducătorul unei reţele care a furnizat importante informaţii trupelor americane, sau Lydia Darragh (1753-1789), care a sprijinit substanţial trupele generalului George Washington, furnizând informaţii provenite chiar din Statul Major englez. (foto: quotesgram.com, aline-voinot.com, fity.club, britannica.com) (va urma)
1 François – Marie Arouet (cunoscut ca Voltaire) – (1694 – 1778) –scriitor și filozof al Iluminismului francez.
2 Frederic al II-lea, cel Mare, germană Friedrich II (1712-1786) – Rege al Prusiei (1740-1786), din dinastia de Hohenzollern, al 14-lea prinț elector al Sfântului Imperiu Roman sub numele de Frederick IV (Friedrich IV) de Brandenburg. A devenit cunoscut sub numele de Frederic cel Mare (germană: Friedrich der Große) și a fost poreclit Der Alte Fritz (germană: Bătrânul Fritz).
3 (1732-1799) – ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât și american). S-a făcut cunoscut și prin piesele lui de teatru, în special cele trei piese cu bărbierul Figaro.
4 (1710-1774), denumit Cel Mult Iubit (franceză: le Bien-Aimé) – Rege al Franței și Navarei (1715-1774).
5 Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt (1725-1798) – aventurier amoros italian, originar din Veneția, devenit celebru prin peripețiile sale galante, evocate în Memoires („Povestea vieții mele”), scrise între anii 1791 și 1798, care cuprind existența sa aventuroasă și experientele sale, convingerile sale, și se remarcă printr-o bună cunoaștere și descriere a moravurilor epocii.
6 (1757-1832) – cleric și om politic francez.
7 (1755-1824) – Regele Franței și al Navarei (1814 și 1815-1824).
8 Napoleon Bonaparte, în franceză: Napoléon Bonaparte, cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte (1769-1821) – lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Împărat al Franței și Rege al Italiei. A rămas în istorie ca unul din marii strategi militari ai lumii și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.
9 (1754-1838), binecunoscut ca Talleyrand – politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze, abandonează viața clericală și trece la o viață laică. Ocupă diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri al Franței.
10 (1840-1902) – romancier francez, cel mai important exemplu al școlii naturaliste și o figură majoră a eliberării politice a Franței.
11 Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (germană: conte) și Fürst von Bismarck-Schönhausen (germană: principe)/ (1815-1898) – om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-ministru (germană: Ministerpräsident) al Prusiei, între 1862 și 1890, a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În 1867, devine cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar (Cancelar al Imperiului) și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa, în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik), și modul autoritar în care a condus statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” (der Eiserne Kanzler).
12 (1741-1801) – fost inițial rebel în a 13-a colonie de pe coasta de est nord-americană, devenit ulterior general în Continental Army. A trecut de partea englezilor, fiind considerat în Statele Unite un trădător.
13 (1732-1799) – general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.
14 (1706-1790) – una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din celebrii Founding Fathers ai Națiunii Americane (Părinții Fondatori), diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor și om politic.
