Într-o conferință de presă intens mediatizată, susținută la Cotroceni pe 4 iunie (a.c.), președintele Nicușor Dan a lansat o serie de declarații care par să anunțe o nouă eră în politica românească – una în care președintele nu se mai mulțumește cu atribuțiile sale constituționale, ci se poziționează ca principal regizor al politicii fiscale și justiției din România.
Președintele a vorbit despre creșterea TVA, impozitarea pensiilor mari, taxarea suplimentară a veniturilor ridicate și chiar despre o „taxă de solidaritate”. Tonul a fost clar, programatic, aproape executiv. A lipsit un singur lucru: un mandat pentru astfel de decizii.
Constituția României nu oferă președintelui nici prerogativa de a iniția politici fiscale, nici de a stabili direcții bugetare. Acestea sunt, fără echivoc, atribuții ale Guvernului și Parlamentului. Președintele poate media, poate chema partidele la consultări, poate adresa mesaje, dar nu poate guverna.
Ce atribuții are președintele României, conform Constituției (art. 80–101):
- Rol de mediator și garant al Constituției (art. 80):
- Președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice.
- Mediază între puterile statului și între stat și societate.
- Relația cu Guvernul:
- Desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru (art. 103).
- Poate consulta Guvernul în probleme importante, dar nu poate impune politici fiscale sau bugetare.
- Relația cu Justiția:
- Numirea procurorilor-șefi (PICCJ, DNA, DIICOT) se face la propunerea ministrului Justiției, cu avizul CSM, dar decizia finală o are președintele.
- Nu are rol de conducere, coordonare sau inițiativă legislativă în Justiție.
- Relația cu Parlamentul și Legislativul:
- Poate adresa mesaje Parlamentului.
- Poate cere reexaminarea unei legi sau sesiza Curtea Constituțională.
- Nu poate legifera și nici decide politici fiscale.
Ce legitimitate are, așadar, președintele să discute public cifre și cote de impozitare? Este firesc ca liderul statului să fie informat și să aibă opinii. Dar când acestea devin ordine de zi și semnale ferme către piețe și instituții, rolul de mediator se estompează, iar cel de lider executiv – interzis de Constituție – se insinuează periculos.
Poate și mai îngrijorătoare sunt intențiile declarate privind Justiția. Președintele a anunțat că va convoca la Cotroceni conducerea principalelor parchete (DNA, DIICOT, PICCJ) pentru a discuta „planurile manageriale”. Să ne înțelegem: președintele are un rol în numirea procurorilor-șefi, dar nu are niciun mandat legal de coordonare, supraveghere sau consultare continuă a acestora.
Un astfel de gest amintește mai curând de regimul Băsescu, unde DNA era elogiată la televizor și „încurajată” discret din culisele politicii. Justiția trebuie să fie independentă, dar și văzută ca independentă. Orice tentativă de a o integra în viziunea politică a unei președinții este o formă de contaminare instituțională. Bună-credință? Poate. Dar și o alunecare pe o pantă riscantă.
Este clar că Nicușor Dan nu vrea să fie un președinte decorativ. Vrea să miște lucrurile, să imprime direcție, să se implice. Și poate că România are nevoie, într-adevăr, de o voce prezidențială activă, mai ales într-o perioadă de crize suprapuse. Dar această voce trebuie să se exprime în limitele legii fundamentale, nu pe deasupra ei.
Președintele nu este un super-ministru al Justiției. Nici un premier paralel. Rolul său este să mențină echilibrul, nu să își construiască propria agendă executivă. Iar dacă România are nevoie de o reformă a funcției prezidențiale, atunci să o facă transparent, prin revizuirea Constituției – nu prin extinderea de facto a unui mandat, prin conferințe de presă și consultări informale.
De ce sunt discutabile intervențiile lui Nicușor Dan?
- Justiția:
- Convocarea conducerii DNA, DIICOT sau PICCJ la Cotroceni „pentru a discuta planurile manageriale” este neuzuală și poate fi interpretată ca o presiune sau interferență într-o putere separată a statului.
- Rolul său constituțional este de numire, nu de coordonare.
- Probleme fiscale/economice:
- Anunțarea de măsuri precum creșterea TVA, impozitarea progresivă etc., deși poate fi făcută în cadrul consultărilor cu partidele, nu este o prerogativă prezidențială.
- Decizia aparține Guvernului și Parlamentului. Președintele poate media, nu decide.
În concluzie: România are nevoie de lideri hotărâți, dar și de instituții care își cunosc locul și limitele. Entuziasmul reformator nu trebuie să devină un alibi pentru derapaj. Iar separația puterilor în stat nu este un moft academic, ci o garanție împotriva abuzului de putere, indiferent cât de bine intenționat ar părea acesta.
Bogdan A. Păpădie
