Prinși în vâltoarea ciclurilor electorale și a dezinformărilor de tot felul, într-o epocă în care suveranitatea statelor este pusă la încercare nu doar prin conflicte militare, ci mai ales prin operațiuni hibride, uităm prea repede că România se află în fața unei realități incomode, dar imposibil de ignorat: ofensiva revizionistă maghiară în Transilvania nu este o teorie conspiraționistă, ci o construcție geopolitică atent calculată, desfășurată cu răbdare strategică și susținere instituțională de la Budapesta.
Practic, sub masca multiculturalismului, prin rețele diplomatice, ONG-uri paravan și formațiuni politice cu agendă dublă, Ungaria mizează pe o ruptură simbolică, juridică și – în final – teritorială a unei regiuni-cheie din România: așa-numitul Ținut Secuiesc. Cu alte cuvinte, o veritabilă autonomie travestită în democrație culturală.
La acest capitol, reamintim, deși UDMR nu este înregistrată ca partid politic conform legislației românești, a fost tratată ca atare, participând la guvernări și beneficiind de finanțare de la bugetul de stat. În paralel, structuri precum Consiliul Național Secuiesc (CNS) și Consiliul Național al Maghiarilor din Transilvania – infiltrate cu oameni ai UDMR – promovează fățiș ideea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, cu limbă oficială maghiară, parlament și poliție proprie.
Este un model cunoscut: se cere mai întâi dreptul la „identitate culturală”, apoi urmează pașii administrativi, economici și – inevitabil – politici. Această „identitate culturală” este însoțită de investiții masive ale statului maghiar în școli, fundații și instituții din Covasna, Harghita și Mureș. În paralel, Budapesta oferă cetățenie și drept de vot etnicilor maghiari din România — o pârghie politică cu potențial destabilizator.
Sub acoperirea drepturilor minorităților, se dezvoltă practic o agendă cu miză geopolitică, susținută logistic de serviciile secrete ungare, confirmată chiar de surse din cadrul structurilor românești. Iar asta se întâmplă nu de ieri sau de azi, ci de peste trei decenii și jumătate, ca o continuare a politicilor revanșarde ungare duse de peste 100 de ani.
Mai mult, iar faptele ultimelor decenii confirmă acest lucru, vechea organizație clandestină Mâna Neagră (despre care am scris pe larg în cartea „Războiul spionilor – În interiorul și dincolo de granițele României”) – înființată în 1953 și destructurată de Securitate – a fost reactivată după 1989, cu membri infiltrați în administrațiile locale, ONG-uri și consilii regionale. Scopul? Alipirea simbolică și, apoi, efectivă a Transilvaniei la Ungaria Mare. Ficțiune sau realitate?
Evenimentele de la Târgu Mureș din 1990, instigarea tensiunilor etnice și propaganda identitară în școli sau biserici reformate confirmă că toate acestea nu sunt accidente, ci elemente ale unei strategii bine definite. Și, în tot acest timp, statul român, șovăielnic sau obedient, a făcut concesii periculoase: modificări legislative, reorganizări administrative, susțineri tacite în schimbul „stabilității politice” (la această oră, UDMR deține portofoliile de la Dezvoltare și Cultură, cu alte cuvinte dezvoltarea României și tot ce înseamnă cultura națională a ajuns, din nefericire nu pentru prima dată, pe mâna unor reprezentanți ai unei organizații ce are o cu totul altă agendă față de români). SRI-ul, în anii ’90 și 2000, a fost timorat. Securitatea, anterior, a fost compromisă. Iar presa — în parte — infiltrată cu „idioți utili” sau agenți ai „corectitudinii politice”. Scuzați sinceritatea!
Între timp, Ungaria a construit o rețea paralelă de influență: fonduri pentru dezvoltare regională, burse pentru tineri maghiari, rețele economice (precum Corvinus) și centre de decizie subordonate serviciilor secrete ale Budapestei. Toate converg spre o singură idee: detașarea simbolică a unei regiuni românești de restul țării, cu scopul ca, într-un viitor (nu atât de) îndepărtat, această autonomie să poată fi invocată internațional.
După această scurtă trecere în revistă a faptelor, nu putem să nu ne punem întrebarea: Cum joacă premierul Ungariei, Viktor Orbán, cartea Transilvaniei?
În ultimii ani, România s-a trezit prinsă într-o ofensivă tăcută, dar perseverentă, orchestrată de la Budapesta, printr-un amestec de diplomație paralelă, infiltrare administrativă și loialități transnaționale. Aparent, este vorba despre protejarea identității maghiarilor din Transilvania. În realitate, este o politică de ambiguitate strategică, cu rădăcini adânci în revizionism și ramificații periculoase în echilibrul de securitate regional.
Această strategie a lui Viktor Orbán — rafinată, dublată de aparatul său de propagandă și de rețelele serviciilor secrete ungare — s-a extins din Transilvania până în Ucraina, unde premierul maghiar tocmai a acuzat, fără dovezi, că guvernanții de la Kiev ar orchestra un complot electoral pentru a schimba guvernul de la Budapesta anul viitor.
Dar ceea ce vedem azi în Ucraina este, să recunoaștem, o replică fidelă a modelului testat în Transilvania. În regiunea Zakarpattia (Transcarpatia), Viktor Orbán folosește aceleași instrumente: invocarea discriminării minorității maghiare, finanțarea de structuri educaționale paralele și crearea unei enclave simbolice autonome în interiorul unui stat suveran.
Acuzația lansată pe 4 iulie 2025 la Radio Kossuth — cum că Ucraina ar încerca să „instaleze un guvern pro-european la Budapesta” prin operațiuni de intelligence — nu este, în opinia mea, decât o fumigenă electorală, menită să distragă atenția de la realitatea politică internă: prăbușirea partidului Fidesz în sondaje, acolo unde noul partid de opoziție, Tisza, condus de Peter Magyar, fost insider Fidesz, a depășit partidul lui Orbán cu aproape 16 puncte procentuale.
Și ca orice lider autoritar aflat în defensivă, Viktor Orbán apelează la rețeta clasică: inventarea unui inamic extern, amplificarea sentimentului de „asediu național” și asocierea opoziției cu trădarea de țară. De această dată, ținta aleasă este Ucraina. Iar pe fundal, România, aflată în poziție de vulnerabilitate tăcută.
Din nefericire, Bucureștiul nu doar că nu reacționează, dar tolerează o agendă paralelă care, în timp, poate submina integritatea statului. Sub pretextul cooperării culturale și al drepturilor minorităților, Budapesta a dezvoltat o infrastructură de influență care include:
- Fonduri pentru dezvoltarea regională (via „Corvinus” și „Institutul de Dezvoltare Secuiască”, dar nu numai);
- Controlul simbolic al educației și spiritualității în regiunile vizate;
- Infiltrări administrative și politice în primării, consilii județene și parlament (nu de puține ori și în Executiv);
- Blocarea aderării Ucrainei la UE, cu justificări „etnice”, dar beneficii politice proprii.
Institutul Robert Lansing avertizează că acest model de influență hibridă (mai multe detalii pe defenseromania.ro) – care combină diplomația, propaganda și spionajul soft – nu e doar o provocare pentru România, ci pentru întregul flanc estic al NATO.
În acest context, tăcerea României este periculoasă. Pentru că tăcerea devine complicitate. Și într-o regiune în care propaganda e politică de stat, iar „pacea” înseamnă doar armistițiu cu propriile eșecuri, cine nu vorbește, dispare.
Iar Transilvania nu trebuie apărată doar la graniță, ci în fiecare instituție, în fiecare clasă, în fiecare cuvânt rostit sau tăcut. Cei care astăzi refuză să vadă jocul dublu al Budapestei s-ar putea trezi mâine în fața unui fapt împlinit, servit „democratic” și cu aplauze din partea celor care i-au finanțat.
Autonomia „Ținutului Secuiesc” nu este un drept cultural, ci un proiect geopolitic de tip secesionist, în care se joacă inclusiv viitorul suveranității naționale. Nu are temei social (uitați-vă la recensământ, la câți s-au declarat „secui”), nu are susținere legală (contravine Constituției) și nu urmărește decât vulnerabilizarea României într-un context regional tensionat.
Și totuși, Bucureștiul tace! Tace din calcul politic. Tace de frică. Sau, și mai grav, tace pentru că unii dintre liderii săi sunt prea ocupați să-și apere imaginea publică tot mai degradată sau sunt prinși în tot felul de „combinații” ca să mai apere statul pe care-l conduc. Pe înțelesul tuturor, tăcerea sau complicitatea unor lideri români, din diverse partide, alimentată de interese electorale sau economice, a făcut posibilă această infiltrare continuă, care ne poate conduce la repetarea evenimentelor tragice din anul negru 1940. Așa cum spunea filosoful spaniol George Santayana:
„Cei care nu își amintesc trecutul sunt condamnați să-l repete.”
Bogdan A. Păpădie
