Piețele din marile orașe se umplu de copii și adolescenți. Tremură de indignare. Unora le curge îngrijorarea și frica pe față. Li se umflă venele. La tremură mîinile, le crește tensiunea și urlă spre orizont și spre cer. Unii își umflă plămînii mai abitir cînd văd cîte o cameră de filmat. Vor să se vadă că ei luptă, că sunt în prim-plan. Un fel de „Jos dictatorul din viitor!”. Un prieten îmi spune că fetele sale au fost trimise să protesteze de profesorii din liceu. Mulți nu știu de ce și împotriva cui. Doar se întreabă:
– De unde a apărut ăsta? Cine este?
Și dă-i cu huiduieli, cu proteste, cu fluierături, cu lozinci scrise în fugă pe cartoane, pe capace de cutii de pantofi, pe coperți de cărți și caiete.
„Jos CG”. Sau pur și simplu „CG” tăiat cu o linie.
– E nebun?
– Ce-a zis, mă? E nebun! Vorbește în dodii!
– Că apa îi nu știu cum!
Unul scoate o hîrtie și începe să silabisească:
– „Nu știm ce este apa….
